Christopher Nolan este de departe unul dintre cineastii mei preferati, alaturi de Martin Scorsese, Greta Gerwig, Steven Soderbergh sau Sofia Coppola. Nu o sa uit niciodata faptul ca am vazut filmul Inception in ziua cand acesta implinea 40 de ani (30 iulie 2010), cat de mult am iubit Interstellar, film pe care nu l-as fi vazut daca nu era scris si regizat de Nolan si cum am fost la cinema in plina pandemie, cu masca evident, sa vad Tenet intr-o sala aproape goala…

Oppenheimer reprezinta cel de-al 12 film al lui Nolan in 25 de ani si cel de-al doilea despre cel de-al Doilea Razboi Mondial in ultimii sase ani, dupa Dunkirk. Acesta reprezinta si continuarea povestii de dragoste dintre regizor si excelentul actor Cillian Murphy, care a jucat deja in 5 filme ale lui Nolan (Batman Begins, The Dark Knight, The Dark Knight Rises, Inception si Dunkirk). Asadar, nu a fost de mirare ca actorul irlandez a fost ales sa il joace pe J. Robert Oppenheimer, fizicianul teoretician american cunoscut drept “parintele bombei atomice“.

Faimosul cineast si-a dedicat majoritatea operelor cinematografice cercetarii fizicii teoretice, coreland adesea principalele notiuni ale universului precum timpul, spatiul, materia, moartea sau eternitatea cu sensurile metafizice ale existentei umane – iubirea, identitatea, dorul sau memoria. In fiecare film al sau, Nolan foloseste perfect elementele S.F. pentru a reda si ridica intrebari existentiale despre nemarginirea universului, scopul nostru pe aceasta planeta, utilizand totodata mituri antice pentru a dezvalui daca si in ce mod oamenii repeta aceleasi greseli ale trecutului.

Filmul prezinta viata lui J. Robert Oppenheimer, incepand cu studiile sale practice in laboratoarele de la Christ’s College, Cambridge – perioada pe care a urat-o, in special din cauza relatiei sale complicate cu profesorul (si mentorul sau de atunci), Patrick Blackett (James D’Arcy). El s-a continuat studiile la Universitatea din Göttingen, unul dintre cele mai importante centre care studiau fizica teoretica. In 1936, Robert Oppenheimer a devenit profesor la Universitatea Berkeley din California, lucrand la teoria electronilor si positronilor, procesul Oppenheimer–Phillips al fuziunii nucleare si, alaturi de studentii sai, au realizat progrese importante in studiul gaurilor negre, tunelelor cuantice si legate de teoria cuantica a campurilor, inclusiv extinderea acesteia in electrodinamica cuantica.

De acolo, Oppenheimer a fost recrutat de catre Generalul Leslie Groves (Matt Damon) in Proiectul Manhattan, iar in 1943 a fost numit director al Laboratorului Los Alamos din New Mexico, al carui unic scop era sa creeze primele arme nucleare, programul germanilor avand deja un avans de patru ani. Felul sau de a-i indruma pe ceilalti savanti si mintea sa stralucita au dus la reusita programului, care a culminat cu primul test de succes al unei bombe atomice, Trinity (nume inspirat din poezia lui John Donne), pe 16 iulie 1945. Apoi, pe 6 si 9 august 1945, S.U.A. a aruncat doua bombe nucleare asupra oraselor japoneze Hiroshima si Nagasaki, fapt ce a dus la un numar enorm de victime, majoritatea civili – peste 200.000.

Acest numar al victimelor, dar si enormitatea armei pe care a creat-o, l-au facut pe Oppenheimer sa isi aminteasca de un vers hindus care l-a marcat: “Acum am devenit Moartea, distrugatorul lumilor“. Din aceste motive, savantul si-a dedicat restul vietii luptand pentru un control adevarat al armelor nucleare, fiind impotriva bombei nucleare cu hidrogen. Marele sau regret a ramas insa acela ca nu a putut folosi aceasta arma ingrozitoare impotriva Germaniei naziste, punand capat totodata, mai repede banuiesc, celui de-al Doilea Razboi Mondial – o posibilitate terifianta, in urma careia nu stiu cum ar fi aratat Europa in zilele noastre.

Ulterior, savantul a fost intens discreditat, fiind urmarit de FBI in special din cauza fostelor relatii si afinitati pentru ideologia comunista, pierzandu-si aproape toata puterea si influenta politica, timp de multi ani. J. Robert Oppenheimer a fost reabilitat abia in 1963, primind Premiul Enrico Fermi de la Presedintele S.U.A. (Lyndon Johnson). Oppenheimer prezinta si rivalitatea dintre protagonist si Lewis Strauss (Robert Downey Jr.), care a si dus la un final interesant, dar previzibil din punctul meu de vedere.

Oppenheimer dureaza 3 ore, dar nu iti dai seama cum trece acest timp. Sunt destul de putine momente lirice sau S.F., cum se intampla in Interstellar de exemplu – care ramane filmul meu preferat al lui Christopher Nolan. In rest, avem parte de multa actiune, personaje adevarate absolut fascinante (Einstein, Niels Bohr, Edward Teller, Werner Heisenberg) si un protagonist genial, complex, uman si nelipsit de defecte. Pe scurt, ce mi-a placut si ce nu mi-a placut la ultimul film al lui Nolan:

O sa incep cu ce mi-a placut:

Josh Hartnett in rolul lui Ernest Lawrence! A fost un personaj absolut adorabil, preferatul meu din film, interpretat atat de bine de Hartnett – un actor pe care imi era dor sa il vad pe marele ecran.

Cillian Murphy – nici nu ma asteptam ca acest actor irlandez sa intepreteze un rol prost sau lipsit de emotie. Pe langa presiunea imensa pe care cred ca a simtit-o dupa ce a primit acest rol definitoriu pentru in cariera oricarui actor, consider ca si-a facut treaba cu brio. Cu toate acestea, nu mi s-a parut cel mai bun rol al sau, dar acest lucru are legatura directa cu lipsa moralitatii personajului pe care il interpreteaza.

Punerea in scena – stiam deja ca Nolan este un regizor desavarsit, iar Oppenheimer reprezinta cu siguranta o noua culme a carierei sale. De la scenografie la sunetul filmului, costumele, imaginea si ritmul actiunii, totul se imbina (aproape) perfect, avand ca rezultat un film ce nu trebuie ratat (pe marece ecran, neaparat).

Distributia impresionanta – citisem intr-o alta cronica a filmului ca acest lucru ar fi un minus, ca era mai bine daca personajele adevarate erau intepretate de niste actori mai necunoscuti. Nu sunt neaparat de acord cu acest lucru, a fost o adevarata placere sa il vad pe genialul Matt Damon in rolul Generalului Leslie Groves, Robert Downey Jr. a fost impecabil in rolul lui Lewis Strauss, Kenneth Branagh mi-a placut la nebunie in rolul celebrului Niels Bohr; chiar si Emily Blunt a jucat interesant, desi personajul ei este unul profund antipatic si nu stiu exact ce se intampla cu fata talentatei actrite (preferam ridurile, nu lipsa mobilitatii acesteia).

Ce nu mi-a placut:

A fost mult mai comercial decat ma asteptam – cand merg la un film scris si regizat de Christopher Nolan nu vreau sa vad un blockbuster in stil hollywoodian, care arata maretia Americii, salvarea intr-un mod simplist, dar grandios gandita a lumii, sau care are scene nud complet inutile. Din acest motiv, Oppenheimer nu se compara cu Interstellar, o productie S.F. grandioasa, dar care reda un amalgam de emotii care te bulverseaza, care reusesc sa ajunga in strafundul inimii tale si sa o franga… mi s-a intamplat asta la cateva filme doar.

Personajele feminine – dupa cum am mentionat anterior, sotia lui Oppenheimer, Katherine “Kitty” Oppenheimer (Emily Blunt) a fost un personaj neasteptat de antipatic, facand niste alegeri indoielnice si lipsite de moralitate, care au si facut-o foarte nefericita. De asemenea, personajul Jean Tatlock mi s-a parut cel mai neinteresant si de umplutura; desi are cateva scene micute, Florence Pugh joaca foarte bine, ca de obicei, dar nu pot intelege de ce a acceptat sa fie goala in acestea – un aspect complet inutil, care nu a oferit nicio valoare artistica scenelor respective.

In concluzie, Oppenheimer este un film ce merita vazut cu siguranta, pe marele ecran, cu mintea limpede si sufletul pregatit pentru ceva maret, marca Christopher Nolan.